Când am început să scriu…
Prima poezie nu a fost o alegere. A fost o trăire.
Când am început să scriu, primele versuri mi-au curs în minte într-o după-amiază de vară târzie. Aveam 17 ani. Eram la țară și trăiam ceea ce atunci numeam fluturi în stomac. Îmi plăcea un băiat. Știam că în septembrie mă voi întoarce la oraș și că nu ne vom mai vedea până vara următoare.
Și atunci au apărut cuvintele:
O lacrimă răzleață, de dor, pierdută-n ceață,
pierdută în iubire, în vis și-n amăgire,
tu ai uitat de mine, eu am uitat de tine,
și n-a mai rămas decât
o lacrimă răzleață, de dor, pierdută-n ceață.
Păreau despre el. Despre despărțire. Despre dorul care urma să vină. Dar, în același timp, simțeam că trăirea era mai veche decât mine. Ca și cum m-aș fi conectat la un fir colectiv al poeziei despre pierdere și uitare.
Nu scriam ca să impresionez. Scriam pentru că nu puteam să nu scriu.
Încântarea și prima descurajare
În vara următoare, într-o zi ploioasă (îmi place când plouă), am scris din nou:
O floare de nu-mă-uita
voi pune sub perna ta,
până la vara ce vine,
să îți aduci aminte de mine.
Eram încântată că mi-a ieșit rima. Am citit versurile bunicii mele. Ea a strâmbat din nas. Mesajul transmis, așa cum l-am înțeles atunci, a fost clar: să nu îmi arăt sentimentele. Să nu mă îndrăgostesc prea tare. Să nu fiu vulnerabilă.
Mai devreme, pe la 13–14 ani, scrisesem pentru prima dată „Te iubesc” cu litere colorate pe un bilețel pe care voiam să-l strecor în buzunarul unui băiat. Mama mea l-a văzut și a râs, în fața mai multor femei din sat. M-am simțit umilită. Profund.
Ani de zile am respins tot ce ținea de scris și de desen. Am asociat exprimarea cu rușinea.
Stiloul ales și profeția nerostită
La „tăiatul moțului”, tradiție românească la un an, copilul alege un obiect de pe o tavă plină cu obiecte diverse. Mi s-a spus că eu am ales stiloul mamei mele. Toți spuneau că voi ajunge scriitoare.
Dar nimeni nu m-a învățat ce înseamnă să devii una.
Ani mai târziu, o profesoară m-a întrebat simplu:
„Ai scris ceva până acum?”
Am rămas blocată.
„Nu știu ce să scriu”, am spus.
„Scrie orice, pentru început.”
Atunci am înțeles ceva esențial: scrisul nu este doar inspirație. Este și antrenament. Este un proces.
Transformarea durerii în sens
Au urmat ani dificili. Relații. Experiențe. Profesorul care s-a jucat cu mintea mea și care vorbea despre „apariția scriitorului” ca etapă evolutivă.
Dincolo de manipulare, o idee a ajuns totuși la mine: transformă stările în ceva cu sens.
Așa am început să scriu din nou. Poezii. Texte. Povestiri. În funcție de stările prin care treceam. Timp de patru-cinci ani am scris mult. Scrisul a devenit alchimie.
Nu mai era doar dor adolescentin. Era proces. Era supraviețuire. Era transformare.
Etapa de acum
Astăzi scrisul nu mai este doar descărcare emoțională. Este construcție. Este punere în formă. Este maturizare. Este etapa în care poveștile mele ajung pe Amazon, în cărți, în pagini care rămân.
Privind înapoi, văd un fir coerent:
– dorul
– rușinea
– blocajul
– antrenamentul
– transformarea
Când am început să scriu, nu am făcut-o pentru că voiam să fiu scriitoare. Am început să scriu pentru că era singurul mod prin care puteam rămâne întreagă.
