A FI sau a fugi de tine
Am ținut un craniu în mâini.
Nu ca obiect. Nu ca material didactic. Ci ca o oglindă. Rece. Tăcut. Fără nicio poveste. Și în liniștea aceea, a apărut întrebarea care nu cere răspuns rapid:
A FI… sau a fugi de tine?
Nu de moarte ne temem. Ci de adevăr.
Ne temem de liniștea în care nu mai avem unde să ne ascundem. De momentul în care nu mai putem spune: „nu acum”, „mai târziu”, „nu e chiar așa”.
Pentru că atunci rămânem goi. Fără roluri. Fără explicații. Fără versiuni îmbunătățite ale noastre.
Doar noi.
Așa cum suntem.
În noi există un loc unde nu am intrat niciodată
Nu pentru că nu există. Ci pentru că am învățat să evităm drumul până acolo. Ne-am ocupat. Ne-am adaptat. Am devenit ceea ce era nevoie să devenim.
Dar undeva, în tot acest proces, am lăsat ceva în urmă.
Nu pierdut.
Doar neîntors.
Craniul nu mai negociază
El nu mai spune povești despre cine ai fost. Nu mai susține identități. Nu mai ține justificări.
Este doar formă. Doar esență. Și în fața lui, nu mai merge să te minți frumos.
Rămâne întrebarea:
Cine ești tu… dincolo de tot ce ai construit ca să fii acceptat(ă)?
A fugi este ușor. A FI cere curaj.
A fugi înseamnă zgomot. Mișcare. Explicații. Căutare continuă.
A FI înseamnă oprire.
Înseamnă să stai în tine fără să modifici nimic.
Să vezi fără să corectezi. Să simți fără să fugi.
Să rămâi.
Chiar și atunci când nu e confortabil.
Adevărul nu te distruge. Te dezvăluie.
Nu ești prea mult. Nu ești prea puțin. Nu ești greșit.
Ești doar… neprivit pe deplin.
Și tot ceea ce doare în tine nu cere să fie eliminat.
Ci văzut.
Ținut.
Înțeles.
A FI nu este un concept. Este o întoarcere.
Nu este ceva ce trebuie să înveți.
Este ceva ce încetezi să mai eviți.
Strat după strat. Rol după rol. Poveste după poveste.
Până când rămâne ceva simplu.
Liniștit.
Adevărat.
Și poate că asta este întrebarea reală
Nu „cine vreau să devin?”
Ci:
Cât timp mai vreau să fug de ceea ce sunt deja?
